close
premieră
ultima difuzare
50203_-_254

Cum se scrie un scenariu?

Acesta a fost pretextul de la care a pornit interviul cu scenaristele Oana Răsuceanu și Ana Agopian. Cu siguranță ați auzit de ele (și de co-echipiera lor, regizoarea Iulia Rugină), de "Love Building" 1 și 2, de "Captivi de Crăciun" sau de "Să mori de dragoste rănită". Sau de First Draft (proiectul care include cursuri de scenaristică pentru începători și amatori, organizat de asociația lor culturală – Control N).

Cu ce începi când te bate gândul să scrii un scenariu?

Oana Răsuceanu: Cu cheful de a scrie. Dacă nu există, atunci nu scriu. Există momente când pur și simplu aș face orice altceva și nu asta. Și atunci, nu mă forțez absolut deloc în direcția asta. Se întâmplă de cele mai multe ori dacă există un deadline stresant. Nu des, însă au fost momente de genul ăsta. :) Și după ce există starea, cheful, pofta… nu știu exact cum să-i zic… mintea începe să fie pusă la treabă. Au fost situații în care era nevoie să scriu ceva anume. Exista o direcție clară înspre care să mă gândesc. Știam că plec din punctul A și e musai să ajung într-un punct B, care nu poate fi nici C, nici D. Era clar ce trebuia să reiasă la finalul procesului de scriere. N-a fost rău să trec prin tipul ăsta de exercițiu. Să am un “must”. Dar procesul obișnuit este acela prin care trec plecând de la ceva ce trebuie eliminat din minte. Ceva ce mă bântuie. Ceva ce vrea să fie spus, scris, într-o formă sau alta.

Ana Agopian: Nu cred că există un raspuns valabil pentru toți scenariștii. Cred că în funcție de personalitatea fiecăruia, scenariștii pornesc de la lucruri diferite: un personaj puternic, o situație care îi interesează, o problemă cu care se confruntă un personaj, o temă importantă pentru ei, etc. Dar cred că este foarte important ca un scenarist să pornească de la ceva ce contează pentru el. Pentru că, apoi, va conta și pentru spectator.

Iar când vine vorba despre mine, eu niciodată nu aș porni de la temă. Pentru că am impresia că dacă aș face-o, atunci tema ar ieși în față și povestea ar deveni tezistă. Aș pleca de la o situație sau un personaj care sunt importante pentru mine, iar tema ar ieși la iveală pe parcurs, inconștient. Pentru că implicarea în poveste este una emoțională, pui o parte din tine în ceea ce scrii și, astfel, ies la iveală și conceptele tale despre viață. Dar în niciun caz nu aș porni de la concepte. Oricum, nu cred ca asta este o regulă. Cum ziceam la început, fiecare scenarist cred că are propriul mod de a începe să scrie un scenariu.

Care e capcana începătorului?

Oana Răsuceanu: Nu știu exact. Știu însă cum a fost pentru mine la început. Scriam plecând de la propriile experiențe, fără să le trec prin niciun fel de filtru. Le puneam pe hârtie destul de “copy-paste”. Rezultatul era ușor catastrofal. În timp am înțeles cum stă treaba cu filtrarea experiențelor personale și raportarea la persoanele și situațiile reale din viața ta de zi cu zi, din care ajungi să te inspiri vrând-nevrând.

Ana Agopian: În timpul în care am lucrat cu începători (la cursul nostru, First Draft) sau studenți (la UNATC) am observat că principala capcană este una de mentalitate. Și anume: “scriu un prim scenariu și așa aflu dacă sunt bun sau nu. Dacă sunt talentat sau nu. Chiar mai mult, dacă sunt genial sau nu”. Și eu am avut stresul ăsta la început. Și e absurd, pentru că niciodată un prim scenariu nu o să fie nici măcar mediocru. O să fie slab. Pentru că scenaristica se învață. În timp. E ca și cum mi-ai pune mie un pian în față și mi-ai zice: “hai cântă Simfonia nr. 9 de Beethoven”. Chiar dacă, să zicem, am ascultat-o de o mie de ori în viața mea, mi-ar fi imposibil să o reproduc. Evident, exemplul e puțin deplasat, dar cred că arată care este greșeala când ne raportăm la scenaristică. Ca și în cazul simfoniei, cred că lucrurile funcționează la fel în scenaristică: este imposibil să scrii din prima un scenariu bun. Și am impresia că în România, mai mult decât în alte țări, se pune extrem de mult accentul pe talent. Iar cei aflați la început au impresia că, scriind niște prime scenarii, vor afla cât de talentați sunt. Dar și după ani de zile în care cineva lucrează ca scenarist, e greu de stabilit dacă e talentat sau nu. Și atunci cum am putea spune asta după câteva scenarii? Așa că eu cred că oricine aflat la început ar trebui să lase deoparte stresul care vine din întrebarea “oare sunt destul de bun pentru asta?” și să se concentreze doar pe ce face acolo. Pentru că stresul ăsta nu face decât să inhibe, nu aduce nimic productiv. Și, cum ziceam, oricum la început nu o să iasă o mare genialitate de scenariu :) .

Ce să faci și ce să nu faci într-un scenariu?

Oana Răsuceanu: Cred că e bine să nu scrii niciodată contra ta. Să te împingi de la spate doar pentru că trebuie scris. Trebuie predat. Trebuie să se intre în filmare. Iar dacă simți că un personaj, sau mai multe, nu ar face sau nu ar zice x sau y lucru, atunci să rămâi acolo, în acel punct al scenariului până ești sigur că fac și zic întocmai cum ar face și ar zice.

Ana Agopian: E greu de zis pe scurt :) . Dar dacă ar fi să aleg doar un TO DO și un NOT TO DO ar fi: TO DO: scrie doar despre ce știi! NOT TO DO: nu scrie despre ce nu știi :). Cred că ăsta este cel mai important lucru în scenaristică: să scrii despre o lume, un personaj, o situație, o trăire emoțională pe care le cunoști. Bineînțeles asta nu însemnă că niciodată nu putem scrie despre lucruri pe care nu le știm. Dar atunci subiectul trebuie documentat. Și, după documentare, oricum ajungi să scrii despre ce știi :) .

Cum e cu teoria și cu practica?

Oana Răsuceanu: Îmbinate. Întotdeauna. :) E musai, aș zice eu.

Ana Agopian: Stere Gulea mi-a fost profesor la facultate și eu cred că, atunci când ne preda teoria de scenariu, a formulat perfect cum e cu teoria și practica: teoria trebuie învățată ca apoi, când scrii, să o uiți. În momentul în care scrii nu cred că ar trebui să te gandești la teorie, la plot-point-uri, acte, momente declanșatoare, etc. Dar, după ce scrii, teoria vine ca o verificare, pentru a-ți da seama care sunt problemele scenariului. Dacă ai porni cu teoria în cap ai scrie mecanic, schematic, s-ar pierde emoția.

Care sunt cele mai frecvente greșeli?

Oana Răsuceanu: Dacă e să vorbim în general, chiar nu știu și nu cred să existe vreun pattern. Sau, cel puțin, eu una nu știu să îl identific. Se poate să te lași câteodată prea mult pe seama structurii și să pierzi emoția. Sau invers – să te focusezi prea mult pe anumite secvențe, să le șlefuiești, să fie chiar geniale (ca replică, situații), însă să pierzi din mână întregul. Sau să nu simți lipsa / nevoia unor anumite personaje sau situații care să ajute mai mult la construcția întregului/ la caracterizarea protagonistului… Mai cred că e important să știi să gestionezi feedback-ul. Să știi să primești feedback, să fii deschis către asta, însă nu vulnerabil. Să poți să intri înapoi în poveste și să repari acolo unde e cazul (pe baza feedback-ului), însă, în același timp, să știi când să spui nu și când să nu intri să repari, ajungând uneori mai mult să strici.

Ana Agopian: Să scrii despre ce nu știi :). Cum ziceam, asta este principala greșeală pe care poate să o facă un scenarist. Și din asta vin, de multe ori, greșelile care apar într-un scenariu: personaje slab conturate și neconvingătoare, acțiuni necredibile, lumi (ex.: a televiziunii, a inchisorii, etc.) false și “din filme”.

Dar cărțile care v-au ajutat cel mai mult pentru scrisul vostru?

Oana Răsuceanu: Mi-aduc aminte că eram prin anul 1 de facultate…. Sau 2… Nu mai știu exact. Am fost la Londra și m-am întors acasă cu "Story", a lui Robert McKee. Am împrumutat-o în stânga și-n dreapta (colegilor și profesorilor) să își facă copii xerox. :) Cam așa era cu cărțile (de teorie) pe vremea mea. Cred că citeam tot ce ne pica în mână, scris de vreun teoretician / scenarist / scriior contemporan. Plus bibliografia obligatorie de la UNATC. Și aici, trebuie spus că la vremea aia nu știam sau nu puteam să apreciez cărți de tipul "Spre o poetică a scenariului cinematografic" a lui Dumitru Carabăț. Lucrurile scrise acolo au rezonat în mine la ceva vreme după ce cursurile cu domnul Carabăț se încheiaseră. Atunci n-aș fi crezut că, în momentul în care voi ajunge să scriu un scenariu, mă voi folosi frecvent de “predicate narative”, “ritmeme” sau “relații dialogice”.

Ana Agopian: Probabil că Syd Field ("Screenplay") și Dumitru Carabăț ("Spre o poetică a scenariului cinematografic"). Ziceam mai sus că scenaristica trebuie învățată, asa cum înveți să cânți la pian. Însă, nu cred că învățând teoria înveți să scrii scenarii. Teoria ajută, pentru a-ți da niște repere. Dar scrisul se poate învăța doar scriind foarte mult.

Dacă ar fi să alegeți un scenariu pe care v-ar fi plăcut să-l scrieți voi, care ar fi?

Oana Răsuceanu: "A Separation" (Asghar Farhadi).

Ana Agopian: "The Man Who Wasn’t There" (regia și scenariul: Joel & Ethan Coen).

Text de: Ana Maria Sandu

18-03-2015

Dear visitor, this website uses cookies with the purpose of providing web services and functionalities which could not be provided without the use of cookies. By visiting and using this website you are giving your consent to have cookies downloaded to your browser.


You can learn more about cookies and change your cookie settings here.  



Don't show it again