“Experiența cu "Două lozuri" a fost ca și când aș fi jucat la loto”

Două lozuri e o o comedie românească, care a adus mulți spectatori în sălile de cinema. O puteți vedea la HBO, așa că l-am întrebat pe regizorul Paul Negoescu dacă se aștepta la acest succes de public, câtă nevoie au oamenii să râdă, dacă s-ar mai apuca de un film de gen, ce a fost greu și ce a fost ușor cu acest proiect.

Aș vrea să începem cu deznodământul poveștii. Două lozuri e un film independent, făcut cu bani puțini, care a avut succes la public. Cât de mare e nevoia de comedie românească și de unde vine ea? Mai ales că, la un moment dat, e ironizat în film clișeul cum că filmele de autor ale noului val sunt "deprimante"?

Dacă ar fi să ne luăm după legea economiei de piață, nevoia de comedie (sau, mai corect, de entertainement) e pe atât de mare pe cât sunt dispuși oamenii să meargă la cinema și să plătească un bilet pentru asta. Noi nu am făcut o “analiză de piață”, în adevăratul sens al expresiei, atunci când ne-am apucat de film, dar știam că avem la dispoziție un buget foarte mic, infim în comparație cu bugetul unui adevărat film de public și ne-am propus ca filmul să-și poată recupera investiția din încasările pe care le va face. Acum, dacă ne uităm pe cifrele de box office din ultimii ani, observăm că filmele cu cel mai mare succes la box office nu sunt tocmai comediile, ci SF-urile, filmele fantastice, de acțiune etc. Abia găsești o comedie în top 10 și de obicei nici măcar nu e o ficțiune live-action, ci câte o animație 3D. Dar cu banii avuți la dispoziție nu ne-am fi permis niciodată să facem alt tip de film decât un film bazat pe actori, pe spații reale și accesibile și pe un tip de filmare minimalist, așa că singura variantă fezabilă era să fie o comedie fără pretenții. Iar legat de motivul acestei nevoi de comedie/entertainement, bănuiesc că vine din lifestyle-ul vremurilor în care trăim. E o supapă pentru frustrările cumulate și pentru stresul la care sunt supuși oamenii în viața de zi cu zi.

Caragiale, Două lozuri, școala actoriedefilm, film de gen, fără pretenții, trio-ul Bucur-Boguță-Papadopol și cursanții lor - cam astea ar fi ingredientele care au stat la baza filmului. Ce a fost greu și ce a fost ușor în felul în care le-ai mixat?

Cel mai greu a fost să mă obișnuiesc cu ideea că am acceptat să fac filmul ăsta și că nu mai pot da înapoi. Sau faptul că nu am niciun plan B în caz că ce iese se dovedește a fi o prostie. Și să intru în filmări atât de nepregătit, pentru că încă aveam foarte multe semne de întrebare și nici scenariul nu era terminat decât în proporție de 80%. Dar, la un moment dat, am zis că ce-o fi, o fi, așa că ne-am relaxat cu toții și de-aici lucrurile au început să se lege de la sine, într-un mod neașteptat de “ușor”. Folosesc ghilimelele pentru că am avut foarte mult noroc în timpul filmărilor, care nu a făcut ca lucrurile să decurgă neapărat mai ușor, ci doar le-a făcut să meargă mai bine. Cu alte cuvinte, fără acest noroc, nu ne-ar fi fost mai puțin greu să facem filmul, dar cu siguranță multe secvențe ar fi ieșit mai prost.

Te așteptai ca filmul să aibă atâția spectatori? Te-ai mai duce în zona asta de cinema de public? Și dacă te interesează să mai faci filme de gen, ce te-ar interesa?

De așteptat nu mă așteptam. Speram să facă mulți spectatori, pentru că aveam nevoie de o confirmare că n-am făcut filmul degeaba. Eu îmi doresc ca orice film pe care-l fac să facă spectatori, dar n-am pretenția că știu ce fel de film vrea publicul și că aș putea să fac ceva pe măsura așteptărilor. Nici nu mi-ar face nicio plăcere să fac asta. Și nici nu știu să fac asta, nu am învățat la școală cum să faci un film de public sau film de gen, un film “pe rețetă”. Inclusiv la Două lozuri am mers pe principiul că trebuie să-mi placă, în primul rând, mie. Că dacă-mi place mie, cu siguranță vor mai fi și alți oameni care vor aprecia aceleași lucruri care-mi plac și mie. De-asta am și zis la început că nu mă așteptam, dar speram ca filmul să facă spectatori, ca să nu ies eu drept autist.

Te-a schimbat în vreun fel experiența asta?

Orice experiență te schimbă, iar toată experiența de la filmul ăsta a fost destul de intensă, pornind de la scrierea scenariului pentru niște coordonate destul de rigide (distribuție impusă, buget infim) și trecând printr-o filmare într-un timp foarte scurt, de doar 15 zile, o post-producție îndelungată, promovarea filmului cu bani puțini și culminând cu reacțiile spectatorilor, toate astea m-au pus pe gânduri în mai multe feluri și m-au făcut să reevaluez multe lucruri legate de cinema, de motivația de a face un film, de modul cum se finanțează filmele, cum se distribuie etc.

Care e comedia ta preferată? Românească și străină.

Nu prea am filme preferate. Îmi plac niște regizori, le urmăresc filmele și câteodată prefer un film sau altul. Dintre filmele românești, Sieranevada m-a făcut să râd cel mai zgomotos, așa că aș putea spune că e comedia mea preferată, chiar dacă nu e tocmai ceea ce am numi, în mod normal, o comedie. Dintre comediile străine, cred că aș alege unul din filmele fraților Coen, n-aș știi să spun care. Big Lebowski, O Brother Where Art Thou, Burn After Reading, Hudsucker Proxy... probabil unul din astea.

Ați fost cu filmul prin țară. Ce vă spuneau/întrebau oamenii după proiecții? Unde s-a râs cel mai mult? Dar la festivaluri în străinătate?

Cel mai mult s-a râs unde a fost sala mare și plină: la București, la Brașov, la Timișoara. Și în străinătate s-a râs cam la fel, mai puțin la câteva glumițe care nu se puteau traduce. Cel mai tare s-a râs la Salonic și la Zurich unde, ce-i drept, cred că erau și destui români în sală. Cam peste tot, prima întrebare era “ce culoare are mașina”. Altfel, am primit și destule complimente.

Care a fost spaima ta cea mai mare legată de Două lozuri? Dar bucuria?

Spaima cea mai mare era că o să iasă o prostie nevizionabilă și că-mi bat joc în felul ăsta de așteptările unor oameni și de investiția lor. Iar bucuria cea mai mare a fost la TIFF, la cea de-a treia proiecție a filmului, când într-o dimineață ploioasă și friguroasă, pe la ora 11, sala era plină și afară încă erau oameni care stăteau la coadă și își doreau să intre la film. N-am crezut că o să asist prea curând la așa un moment.

Ce i-ai răspunde cuiva, care te-ar întreba, la coadă la bilete, de ce să aleagă să intre la Două lozuri?

N-aș ști ce să-i zic, probabil m-aș bâlbâi și i-aș spune că nu trebuie să vadă filmul. Dar dacă totuși alege să-l vadă și dacă nu intră cu vreo prejudecată sau nu se-așteaptă la cine știe ce capodoperă, s-ar putea ca la final să plece mai binedispus.

Joci la loto?

N-am jucat niciodată. Cel mai mult am cumpărat niște lozuri în plic când eram mic, pe la 8-10 ani, mai mult din curiozitate, probabil am cumpărat 4-5 lozuri. Cred că o dată chiar am și câștigat, ce-i drept o sumă suficient de mică cât să-mi permită abia să mai cumpăr alt loz, dar m-am bucurat teribil atunci, ca și când aș fi tras marele pot. Și aș putea spune că toată experiența asta cu Două lozuri a fost ca și când aș fi jucat la loto, tot așa, din curiozitate. Pentru că totul s-a petrecut atât de întâmplător, de la modul cum s-a născut proiectul, până la modul cum a fost distribuit, că am ajuns să am senzația că am tras lozul câștigător.

Interviu realizat de Ana Maria Sandu