Red

Pe hâtie 1
Red a fost iniţial o serie de trei cărticele britanice de benzi desenate, scrise de Warren Ellis, unul dintre cei mai bine cotaţi autori ai albionului. Ellis, autor cu o sinceră fascinaţie pentru mecanismele eroismului din mediul romanelor grafice (cu o profundă înţelegere a amestecului de mesaje propagandistice şi de ipocrizie care este fundamental pentru buna-funcţionare a poveştilor clasic-americane cu super-eroi) este, după standardele americane “cam subversiv”. În RED toate discursurile despre “răul necesar în numele democraţiei” sunt inexistente, înlocuite de un personaj monstruos şi mai ales monstruos de eficient atunci când vine vorba de lichidat oameni şi scăpat fără nicio zgârâietură din cele mai letale încurcături. Deci în locul discursurilor patriotice şi ale justificărilor operaţiunilor secrete şi sângeroase, RED s-a dovedit a fi un discurs sublim, plin de testosteron, cinism şi cruzime despre cum un monstru (fostul agent CIA, făptuitor la comandă al unor chestiuni şi acte sinistre) odată încolţit le aplică foştilor săi colegi şi şefi lecţia violenţei letale pe care la comanda şi în numele lor a exercitat-o vreme de 30 de ani asupra terţilor.

Pe hârtie 2
Translatarea într-un blockbuster american a unui şuvoi de cadavre de agenţi secreţi americani ucişi de un alt agent secret american în numele răzbunării şi supravieţuirii personale şi bunul-gust propriu nu este deloc o chestiune pe care Hollywood-ul să fie capabil să o servească spectatorului. Deci masiv alterată ideea centrală din benzile desenate ale lui Warren Ellis a fost reformulată. Cu mănuşile şi măsurile de rigoare, pe care maşinăria hollywoodiană le aplică când are de-a face cu materiale cu potenţial non-patriotic. În mod extrem de neaşteptat şi de fericit rescrierea RED întru marele ecran s-a dovedit şi pe placul lui Ellis. Pentru că, masiv alterat firul narativ sângeros a fost îmbogăţit cu un umor extrem de eficient şi cu personaje secundare memorabile. Deci, în versiunea hollywoodiană, Frank Moses, un agent CIA pensionat (Bruce Willis, căruia rolul de fost erou tenebros al lumii libere i se potriveşte ca o mănuşă) trebuie să o apere pe Sarah Ross, singura fiinţă cu care mai are contacte vagi umane (Marie-Louise Parker) şi pentru asta trebuie să afle cine îl vrea mort şi cine o ameninţă şi pe ea. Cum ordinul de lichidare al lui Frank Moses vine de foarte sus, până şi Bruce Willis are nevoie de ajutor. Aici intervine o idee excelentă a scenariştilor Jon & Eric Hoeber: ajutorul este oferit de alţi agenţi secreţi pensionaţi. Jucaţi de actori de Oscar, foştii colegi şi amici ai lui Moses au o prestanţă perfect calibrată întru umor proaspăt şi plin de bun-gust: Helen Mirren (oftândă după mitraliere şi operaţiuni de commando prin grădina sa de trandafiri perfect îngrijită), Morgan Freeman (care încearcă să se bucure de micile bucurii cvasi-inexistente din viaţa de zi cu zi dintr-un azil de bătrâni ), John Malkovich (delicos şi psihotic ca orice fiinţă tratată vreme de un deceniu cu LSD) şi Brian Cox (fost agent dublu al URSS-ului, nostalgic după vremurile pline de şarm ale războiului rece).

Filmul
Regizat de tânărul Robert Schwentke (care mai are la activ nu chiar lăudabilele The Time Traveller’s Wife şi Flightplan) blockbusterul cu Bruce Willis se impune prin umorul pe jumătate negru, parţial dement şi per ansasmblu excelent pe care îl degajă. În centrul faptelor de vitejie aramată ale lui Willis & Co rămân niscaiva manevre politice foarte sinistre şi body-countul, deşi redus şi deloc supra-licitat este scuzat de umoristica situaţiilor. Veteranul care nu vrea decât să-şi poată trăi liniştit zilele de pensie şi poate să câştige simpatia lui Sarah, cu care vorbeşte o dată pe lună la telefon este mult mai uman decât maşina de ucis din benzile desenate, iar foştii companioni fac din toate exploziile, împuşcăturile şi urmăririle şi comploturi o experienţă entertaining într-adevăratul sens al termenului.

Ce reuşesc fraţii Hoeber şi Schwentke este un amestec inspirat de comedie neagră, film de spionaj şi thriller de şcoală veche. Există ceva greu definibil, dar sinceramente plăcut în modul relaxat şi sigur în care Hellen Mirren manevrează felurite arme deloc asociabile cu imaginea sa de mare domană a cinematografiei britanice, secvenţa în care pensionarul Willis şi lupul tânar jucat de Karl Urban se luptă în birourile CIA este demnă de orice film de acţiune cu Willis pe generic, iar modul în care iţele complotului adânc înrădăcinat în trecutul de luptători secreţi al personajelor ni se dezvăluie este just calibrat la restul acţiunilor şi hăhăiturilor din film.
De văzut şi de râs.